Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

[...] În schimb pentru mine aşteptarea este un cuvânt şi înţelept, şi teribil. De ce înţelept? Păi sigur că este. Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat, zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie.Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.[...]

Este un pasaj cu o încărcătură deosebită aş zice…dintr-o carte pe care o citesc acum.