Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Când eram mai mic, adică acum aproximativ 4 ani, hai 5, vorbeam cu cineva foarte drag mie. Şi cum îi povesteam planurile mele de viitor (din viitorul apropiat), cum o să am eu succes, şi cum o să cuceresc eu lumea şi va fi bine pentru toţi pe care-i iubesc, mi-a spus următoarele vorbe: “Ce frumos ştii să visezi!“. Scena asta nu cred că o voi uita până am să mor. Parcă mi-a fost întipărită în minte cu un fier roşu.

Pe moment, m-am simţit bine, interpretând fraza în felul următor: “Bravo băiatule că ai visuri mari, spre diferenţă de alţii care au visuri mărunte”.

Acum câteva zile, m-am aflat într-un context asemănător, însă de această dată nu eram eu care visam frumos. Şi ascultând aşa nişte vise ceva mai tinere, mi-au venit pe vârful limbi exact aceleaşi cuvinte: “Ce frumos ştii să visezi !”, însă nu ştiu dacă le-am mai rostit sau nu.. Ideea este că am avut o revelaţie, mi-am dat seama că de fapt aceste cuvinte exprimă un alt tip de admiraţie, unul de genul: “Ce vise frumoase, inocente şi măreţe generează o minte, datorită naivităţii vârstei şi lipsei de experienţă în viaţă.”