Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Din ciclul “Ce nu mă ucide mă face mai puternic“, aş putea breveta (deşi nu am gugăluit să văd dacă mai există deja) proverbul “Lupta pentru un vis îţi face viaţa mizerabilă“.

Mereu am crezut şi cred în continuare că în viaţă este bine să ai idealuri şi să lupţi pentru împlinirea lor. Dar cum excepţia confirmă regula, am ajuns la concluzia că lupta pentru anumite idealuri poate deveni un infern pentru viaţa de zi cu zi, fără ca tu să observi acest lucru. Acest infern este dat de varii motive, dintre care nu ar trebui să facă parte totuşi durata luptei. În majoritatea cazurilor lupta este cea mai bună parte din încercarea de a atinge un vis, luptă care te însufleţeşte şi te ţine activ. Totuşi am constatat că uneori pentru a atinge şi mai ales pentru a păstra un vis, trebuie să înduri nişte lucruri care îţi fac viaţa amară.

De multe ori înghiţi în sec, te încurajezi şi îţi spui că la final va merita. Dar oare cât timp va dura acest înghiţit în sec, şi odată obţinut acel vis, care este preţul păstrării lui ?

Cititorii acestui blog probabil s-au obişnuit cu liantul postărilor din cadrul acestui blog: Pentru ce trăim, ce este fericirea absolută ?

Astăzi cred că am descoperit motivul pentru care merită trăit. În mod ciudat şi în acelaşi timp natural, acest moment este extrem de scurt şi extrem de intens din viaţa noastră.

Este acel moment nemaintâlnit din viaţa ta, ce te va face să te simţi extrem de fericit. Este acel moment în care toată energia din jurul tău va fi îndreptată spre binele tău, este acel moment de perfecţiune.

Dacă acest moment se repetă sistematic, atunci te vei obişnui cu el iar data viitoare nu vei mai simţi aceeaşi satisfacţie ca prima dată, ci te vei gândi la o satisfacţie mai mare. În unele cazuri satisfacţia mai mare nu mai vine şi astfel pierdem cel mai important moment al vieţii noastre.

După ce am citit “Scurta istorie” şi am rămas plăcut impresionat,mi-am propus să aflu mai multe despre Neagu Djuvara şi să mai citesc cel puţin una din cărţile sale.

Am primit cadou cartea sa autobiografică “Amintiri din pribegie” care are un triplu rol, din punctul meu de vedere:

1. Evocă situaţia românilor aflaţi în exil (mai ales a celor in Franţa), după cel de-al doilea război mondial şi până în 1990.

2. Evocă viaţa omului şi a diplomatului Neagu Djuvara

3. Evocă viaţa într-unul dintre statele africane ce abia şi-a căpătat independenţa, şi anume Republica Niger.

Mi s-a părut interesant de aflat cum decurge viaţa profesională a unui diplomat (discuţii, conferinţe, întâlniri la nivel internaţional). De asemenea în partea de început şi aproape de sfârşit autorul ne detaliază modul de funcţionare a organizaţiilor româneşti din diaspora şi rolul lor în societate.

Finalul reprezină întoarcerea sa în ţară, în februarie 1990. Bucureştiul este descris în stilul specific unui cetăţean occidental ce nu a luat contact cu gigantul sovietic, însă prin prisma unei inimi autentic româneşti.

Ce e mai frumos pe lumea asta decât să ai o persoană cu care să ai lucruri în comun și care să gândească la fel ca tine ?

Nivelul de cunoașterea unei persoană se plimbă în intervalul: t0 = Am făcut cunoștință și t1 = Cunoașterea vieții intime a persoanei (problemele familiale, probleme de sănătate, sentimentale, etc.)

De cele mai multe ori în momentele de început ale socializării, persoana este de treabă, avem un comportament distant, amabil, și aparent subiecte comune de interes. Toate bune și frumoase până aici. Ca și exemple pentru această situație sunt: amicii nu foarte apropiați, rudele de grad 3,4, colegii de muncă sau facultate.

În momentul în care treci de această barieră, și primești „access” la mai multă „informație” observi schimbări majore, uneori alt comportament. Mi s-a părut ciudat când, o fată de mai demult, îmi zice: „Eu într-o relație (amoroasă) sunt altfel, sunt pretențioasă, sunt dificilă, etc.” Mă gândeam eu, cum să fii altfel într-o anumită conjunctură, decât ești în general ? Secretul constă de fapt în tipul de relație pe care îl continui cu persoana:

O să fim amici? Atunci am pretenția ca în caz de nevoie să-mi sari în ajutor.
O să fim iubiți ? Atunci am pretenția să mă plimbi de mână, x,y,z, etc etc
O să fim..soți ? Atunci am pretenții să aduci bani în casă, x,y,z, etc..
O să fim amici la distanță ? Atunci am simpla pretenție să-mi răspunzi la scrisori..
O să fim colegi de facultate? Atunci o să am maxima pretenție să-mi dai o temă, sau să-mi dai să copiez la examen

Și uite așa, trecât de bariera inițială, dacă vrem să trecem, definim (involuntar) ce fel de relație continuăm și care ar fi obligațiile părților..

Ah, și binețeles odată trecuți de barieră, treaba cu gândirea la fel și lucrurile în comun devin niște himere