Teodor Mincu: Jurnal de călătorie

Unul şi acelaşi şi totuşi atât de departe.

Într-adevăr sună ca într-o banală poveste de dragoste, însă personajele din povestea mea sunt cele 2 euri ce se întâlnesc atât de rar şi discută în linişte despre ce a mai făcut fiecare.

Intermezzo 1.
Aş vrea să-ţi aduci aminte când a fost ultima dată când ai văzut stelele de pe cer ? Ele sunt mereu acolo, însă cine are timp să le admire ?

Intermezzo 2.
Fă-mi o favoare: Adu-ţi aminte când ai stat ultima oară să te gândeşti la ce ai mai făcut în ultima perioadă, şi ce planuri generale ai pentru viitor, în absenţa oricări surse de perturbaţie externă ?

La mine din păcate, ambele răspunsuri sunt triste şi le pot rosti într-un singur glas: “Cu mult timp în urmă!”

Şi astăzi, când m-am reîntâlnit cu mine pe strada circulată intens de evenimentele şi grijile zilnice, am făcut-o nu ca un exerciţiu ci din întâmplarea numită lipsă de somn. Şi uite aşa am stat noi şi am povestit şi ne-am dat seama că ne era dor unul de altul şi că este foarte bine ca din când în când, să ne deconectăm de orice sursă externă de bruiaj şi să mai stăm la taclale, ca pe vremuri când plictiseala ne unea destinele cu o frecvenţă năucitoare.

De multe ori în situații disperate, ajutorul va veni de unde nu te aștepți. De multe ori pe stradă, în magazin, în piață, dacă ai parte de un eveniment neplăcut, cel mai probabil vei primi ajutor de la un om simplu. De ce crezi? Pentru că de cele mai multe ori acel om a fost acolo, în situația grea în care te afli, conștientizează cum este să fii în greu și atunci sare și te ajută, empatizeazând cu tine.

Situațiile grele prin care ai trecut te fac să fii mai sensibil când le vezi la alții. De ce crezi că există o oarecare solidaritate a șoferilor ? De ce sunt taximetriștii foarte uniți, indiferent de firma la care lucrează ? Jurnaliștii ? Montaniarzii ? Pentru că fiecare în calitatea sa conferită de moment (șofer, ziarist, călător, montaniard) a fost acolo, adică a trăit situații grele, care nu i-au plăcut și atunci când vede pe altul în greu într-o situație similară cu cea prin care a trecut el, este parcă involuntar impins să-l ajute.

Generalizând situațiile de mai sus, consider că cu cât treci prin mai multe momente grele (ceea ce nu-ți doresc), cu atât vei fi un om mai bun, un om care înțelege mai bine multe situații și se comportă optim de fiecare dată. Într-un cuvânt este vorba de experiențele de viață trăite și nu auzite.

Dacă stai să te gândeşti, în viaţă există o succesiune de momente dominate de frică, respectiv curaj.

Când îţi este frică de ceva anume ? Sau când anume eşti curajos într-o situaţie?

În faţa unui eveniment important, generator de adrenalină, oamenii se împart în 3 categorii:

1. Cei care gândesc logic, cântăresc ambele situaţii, cea de bine şi cea de rău şi sunt pregătiţi să treacă prin acel eveniment, poate mai puţin emoţionaţi

2. Cei care sunt luaţi pe sus de adrenalină, nu mai gândesc coerent şi frica a pus stăpânire pe ei, uneori o frică inexplicabilă.

3. Cei care nu gândesc prea mult de obicei, cei care nu sunt obişnuiţi să fie pregătiţi pentru ce e mai rău.

Eu consider că îţi este frică atunci când eşti în situaţia nr. 1, iar cazul negativ al evenimentului, dacă se întâmplă, te pune într-o situaţie în care nu eşti pregătit pentru o reacţie. Fie pierzi mult, fie nu ştii ce să faci în continuare. De multe ori frica îţi umbreşte şi modul de gândire.

O luptă se câştigă atunci când eşti curajos, adică atunci când eşti dispus să pierzi totul, respectiv atunci când ştii ce ai de făcut în cel mai rău caz. De obicei se întâmplă când deja ai mai fost “în iad”. Din păcate a fi dispus să pierzi totul, necesită o stare de spirit similară cu situaţia reală a pierderii.

A trece prin acel iad al pierderii, pentru a ajunge la acea stare de spirit, presupune o experienţă foarte neplăcută, pur şi simplu este ca şi cum ai fi pierdut, doar că încă nu s-a întâmplat în realitate. Şi atunci te întreb eu pe tine, ce farmec mai are victoria dacă tu ai simţit întâi gustul amar al înfrângerii ?

Mereu am avut un respect deosebit pentru cel care poate face bine un lucru la care nu mă pricep, sau pe care eu nu-l pot face.

Astăzi am recepţionat lucrarea unor tâmplari. Lucrare nu tocmai uşoară. Eu nu prea mă pricep la astfel de lucruri. Adică de câte ori am încercat să face ceva, fie a ieşit strâmb, fie nu arăta bine, etc., mereu a trebui să fac anumite compromisuri.

Ceea ce m-a uimit azi a fost că acestor tâmplari lucrarea le-a ieşit perfect, sau hai să zicem 99% perfect. Pur şi simplu am rămas impresionat despre ce înseamnă să faci un lucru cu adevărat bine. Perfecţiunea în general nu poate fi atinsă. Nimeni nu este perfect, prima caracteristică fundamentală a omului este greşeala. Eh, azi am învăţat că uneori poţi păcăli aceste legi fundamentale. Uneori poţi face ceva perfect. Evident când faci ceva perfect, depui mai multă muncă, pierzi mai mult timp, deci cresc costurile. Totuşi atunci când iese perfect satisfacţia este dublă:

1) Clientul este mulţumit de lucrarea pe care tocmai i-ai livrat-o
2) Tu eşti satisfăcut de munca ta.

Deşi mereu îmi dau silinţa să ofer servicii de cea mai înaltă calitate, astăzi parcă am luat o lecţie şi simt că pot şi mai bine. Cred în lupta de a atinge perfecţiunea în ceea ce faci